Filozofie I

               Toţi suntem nişte criminali în serie. Şi eu. Şi tu. Toţi. Dar nu vrem să recunoaştem. De câte ori am ucis? De câte ori ai ucis tu, cititorule, fără ca măcar să-ţi dai seama?
Şi nu vorbesc de crima propriu-zisă, ci de crimele noastre zilnice. De câte ori i-ai spus ceva urât cuiva, şi i-ai ucis o părere? De câte ori ai minţit şi ai ucis încrederea cuiva în tine? De câte ori ai iubit şi ai lăsat, pentru a-i ucide sentimentele respectivei persoane? Nici tu nu ştii.
               Şi eu am ucis. Şi am fost ucisă de alţii, în cele mai oribile moduri, părticică cu părticică, până ce, din infectul meu suflet a rămas o singură bucată, aceea în care stau închegate sute de amintiri dureroase. Sute de amintiri cancerigene ce mă vor termina cu timpul.
               Oh da, azi vreau să fac filozofie târzie într-un moment de pură nebunie, şi nu mi-e teamă să-mi arat nebunia pe faţă. De data asta nu. Pentru că nebunia face parte din mine. Eu sunt totul şi în acelaşi timp nimic. Eu sunt un amalgam de sute de mii de perechi de adjective opuse. Sunt tristeţea dar în acelaşi timp fericirea. Sunt binele dar totodată răul. Sunt doar eu. Acelaşi eu urât de toată lumea. Acelaşi eu pe care-l vezi pe stradă, dar după câteva secunde îi uiţi chipul, fiindcă faţa lui e prea comună. Normal. Eu port o mască. Tu însuţi porţi o mască, ce o expui lumii întotdeauna. Fiecare poartă o mască pe care nu o dă jos. Masca ta poate exprima fericire. Sau poate tristeţe. Alteori suferinţă. Sau euforie, oboseală, ură, dragoste, şi multe altele… Masca ta poate exprima orice sentiment alegi tu.
               Dar masca mea le are pe toate închise laolaltă. Masca mea nu are un sentiment aparte. Şi când treci pe stradă şi ne vom întâlni, îţi poţi vedea masca. Îi poţi vedea masca celui mai bun prieten. Sau pe cea a unui vecin. A unui professor. A oricui. Şi mă vei vedea câteva secunde, pentru a mă uita pentru toată viaţa.
               Asta sunt eu, o persoană pe care o vezi şi o uiţi imediat. Fiindcă nu sunt cu nimic deosebită. Sunt doar bolnavă. Poate chiar prea bolnavă pentru a trăi… Dar uite-mă! Trăiesc, respir şi fac abuz de oxigen. Uneori mă hrănesc cu sentimente. Alteori inhalez fumul propriilor gânduri. Şi nu mă plâng. Te invit să faci cunoştină cu mine, cu propria mea creaţie.

…Încântată de cunoştinţă.